Amintiri cu iz de whisky

Ziua de luni este cea mai grea zi din săptămână, e lucru dovedit deja. După un weekend relaxant, cu multe ore de somn, să revii la regimul normal cu trezitul la ora 6 este chinuitor. Ziua de luni a fost una memorabilă pentru Montreal. O zi în care unul dintre cele mai verzi oraşe nord-americane a ajuns să se alinieze oraselor Shangai şi Pechin după gradul de poluare al aerului. Fumul celor câtorva mii de hectare de păduri care încă mai ard undeva în nordul Quebecului, a ajuns şi peste Montreal. Cerul era acoperit de un strat gros de fum, norii fiind invizibili.

Astăzi am vrut să scriu despre maşini, şoferi, camioniste, însă o întâmplare de ieri seara mi-a spulberat inspiraţia pentru a-mi readuce în memorie amintiri uitate, amintiri dureroase, amintiri dureros de frumoase.

Ajunsă la staţie să iau autobusul spre casă, seara târziu, când toţi vin foarte obosiţi de la activităţile lor, pe jumătate adormiţi, storşi de ultima picătură de energie, îmi făcusem loc printre primele în rînduleţul care deja se formase. La urcare toate scaunele cu un singur loc erau deja ocupate, preferinţa mea fiind anume aceste locuri pentru a evita însoţitori ciudaţi. Aşă că m-am văzut nevoită să ocup un loc pe unul din puţinele scaune duble rămase libere. Imediat, un individ de la care mirosea a băutură îşi făcuse loc lângă mine. S-a crăcănat, aşa că să-şi aşeze bine toate organele, şi-a scos mobilul şi a sunat pe cineva. Locuri libere de aşezat nu mai erau, dar nici de stat în picioare nu eram în stare, cu ruksacul ticsit de cărţi, mi-am zis că rabd eu, sperând să coboare la una din următoarele staţii. Am deschis larg geamul şi mi-am băgat nasul să respir aer. Spre noapte, aerul era deja respirabil.

În general nu suport când oamenii vorbesc tare la telefon în transport public. Darămite oamenii care mai sunt şi ciupiţi. Iar tipul de lîngă mine era ciupit de-a binelea, repeta fiecare frază de cel puţin trei ori.

–   Chu fatigué, chu fatigué, chu fatigué, chu très fatigué, iar tipa care-l asculta probabil nici ea nu era tare fericită să-i asculte smiorcăielile. J’ai chaud, j’ai chaud, j’ai chaud, continua să bolborosească în franceza lui queboasă greu intelegibilă.

Tocmai trecusem pe lângă un liliac care emana un miros plăcut. „De ce oare s-a aşezat tocmai lîngă mine? Mai erau locuri, dar a ales să stea aici, să-mi spulbere liniştea tocmai mie?” În acel moment cred că am simţit cel mai mult dezavantajele incapacităţii mele de a mă exprima liber în franceză. Îmi ardea limba să-l trimit spumos pre limba mea, să mă eliberez de nervii acumulaţi în acele câteva minute. Aşa aş fi procedat acolo, în Moldova mea, acum puţin timp în urmă. Azi însă, încerc să caut explicaţii pentru toate experienţele trăite, şi-acest incident nu este de loc întâmplător. Acest incident mă catapultase într-o situaţie oarecum asemănătoare, când alcoolul, lacrimile şi mucii vărsaţi în ultima seară de studenţie europeană, mă făceau să mă simt cel mai nefericit om de pe pământ.

–         Chu seul, chu seul, chu seul, bolborosea în receptor cu o voce tristă.

Mă apucase o melancolie dis-de-dimineaţă. Cu toate că ar fi trebuit să fiu fericită, era ziua mult aşteptată de toţi colegii, ziua înmînării diplomelor de master, eu eram cea mai tristă, pentru că realizam că visul se termina şi că va trebui să mă întorc la viaţa reală, de job, de birou plicticos, cu şefă bătrână şi sâcâitoare, cu drumuri stricate, şoferi handicapaţi, şi cu o groază de responsabilităţi. Acolo, eram o tânără fiară, mă lăsam pierdută în străduţele înguste ale celui mai frumos oraş european, îmi serveam cafeaua la terase privind lung turiştii veseli, admirând clădirile foarte vechi cu vitrine de un şarm fenomenal. O groază de prietenii legate pe viaţă, o mulţime de oameni interesanţi, intelegenţi, frumoşi, veseli. Profesori cu care puteam să dezbat ore în şir subiecte picante din domeniul economiei. Călătorii lungi de weekend pe lacuri şi rîuri, prin păduri şi parcuri, pe mal de litoral. L-I-B-E-R-T-A-T-E! Era ziua în care această libertate se apropia de final şi ca un copil mic vroiam să dau din picioare şi să cer autoritar să continuie acest joc căci nu mă săturasem, nu savurasem îndeajuns toate clipele, nu fusesem în toate cluburile, nu reuşisem să ne spunem încă toate secretele în lungile nopţi de aminitiri şi de poveţe cu frumoşii mei prieteni de toate naţiile. Era ziua în care cel mai mult am conştientizat de cît noroc am avut parte să fi trecut prin acea experienţă de neuitat. Şi ca în toate poveştile frumoase, totul avea un sfârşit.

–         Chu chaud, chu chaud, chu chaud, murmura în continuare vecinul meu de scaun, de data aceasta începînd să-şi scoată gălăgios vesta.

Treceam pe lîngă o pădurice, mirosul copacilor şi de iarbă proaspăt tăiată îmi intrase în nări şi mă trezii la realitatea mea nouă canadiană. Mai aveam cel puţin jumătate de drum până acasă, iar vecinul meu încă îşi continua monologul. Se eliberase un scaun, mi-am făcut loc şi am ieşit din acel mini coşmar cu iz de alcool împuţit.

Acele amintiri încă foarte proaspete, am încercat să le inhib, pentru că mai erau dureroase. Despărţirea de oameni pe care nu ştii când o să-i mai întâlneşti, de oameni care şi-au făcut un loc important în viaţa ta, nu este uşoară. Şi-am preferat să le ascund adânc într-un sertar ferit de memoria activă. Acum realizez că mesajul primit aseară a fost să nu uit şi să preţuiesc şi mai mult fiecare clipă trăită în armonie, bucurie şi feierie cu oamenii care mă-nconjoară. Pentru că oamenii pot fi adevărate comori care aşteaptă să fie descoperite.

4 Răspunsuri

  1. […] » Amintiri cu iz de whisky Mai vezi » Anunțuri | JOBuri | Știri | Horoscop | Meteo | Sondaje Articole […]

  2. Daca aici ar fi un buton „like” – ca in Facebook – as apasa pe el de multe ori🙂
    aceasta geniala concluzie (si simpla, da?) „să preţuiesc şi mai mult fiecare clipă trăită în armonie, bucurie şi feierie cu oamenii care mă-nconjoară” vine doar dupa un sir de experiente, de tot felul🙂 care ne fac mai intelepte poate, si mai optimiste cred…
    mai scrie

  3. prefer comentariile butoanelor🙂 si voi mai scrie😉

  4. la cerea ta, Oleasea, doresc sa te anunt ca de azi poti likui cite posturi vrei in reteaua wordpress.com🙂 Unica conditie este sa fii inregistrata http://en.blog.wordpress.com/2010/06/01/we-all-like-to-reblog/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: