Mă interesează dragostea

–    Pe mine mă interesează dragostea, îmi răspunse Olga la surpinderea mea că nu cunoaşte ce se întâmplă în lume şi c-o enervează că proful de franceză întotdeuna face feţe când o vede neimplicată în discuţiile despre problemele mondiale.

Olga în schimb zâmbeşte mereu, e foarte pozitivă şi transmite multă căldură. La primele ore de franceză îmi zâmbea foarte des şi mă întrebam oare cine-o fi această Olgă? Când încercam să leg conversaţii, având în vedere gradul nostru foarte diferit de interese, îmi era dificil, şi totuşi la pauze discutam, căci era unica personă care-mi vorbeşte pre limba mea şi mă atrăgea cu acel zâmbet de copil nevinovat şi privire ce transmite multă bunătate.

–    Ce vrei să spui cu „mă interesează dragostea”? Dragostea fizică? O întrebasem un pic perplexă de răspunsul ei atât de sincer şi direct.

–    Păi şi fizică, îmi răspunse ea râzând zgomotos, mie îmi place să ofer dragoste oamenilor din jurul meu. Mă interesează doar asta, doar familia, părinţii, sora, prietenii. Ştiu totul despre ei şi-i iubesc enorm şi nu mă satur să le ofer din dragostea mea. Habar n-am ce se întâmplă în lume şi nici nu vreau să ştiu.

Întotdeauna ziceam că nu înţeleg oamenii care trăiesc fără să le pese de ce se întâmplă în jurul lor, oameni care nu ştiu ultimele perle rostite de Filat sau Voronin, ultimele gânduri geniale ale lui Tănase, care habar n-au şi li-i în cot despre cine pe cine a mai atacat în veşnicului război dintre Palestina şi Israel, oameni pe care nu-i interesează să afle răspunsuri la întrebări de genul de ce planeta Pământ e rotundă şi de ce apa curge la vale şi nu la deal. Spuneam că oamenii ăştia trăiesc cu capul în nori şi se gîndesc doar la îngeri. Iar Olga prin răspunsul ei atât de senin mi-a aruncat o cană cu apă rece peste faţă. Pentru că eu ştiu totul, dar de fapt nu ştiu nimic.

Consumăm ore în şir pentru a fi într-un pas cu lumea, dar preferăm să amânăm întâlnirea cu cel mai bun prieten atunci când are nevoie de noi. Încercăm să nu ne intereseze de cine s-a mai îndrăgostit fratele/sora, despre cum se simte şi cum o mai duce în general, însă cunoaştem cu cine s-a mai culcat Britney Spears şi ce lucruri trăsnite a mai spus Pavel Turcu. Preferăm să întrebăm doar de sănătate părinţii, însă nu şi despre dorinţele, grijile şi gândurile lor, pentru că ne consumă prea mult şi n-avem timp nici să-i ascultăm măcar. Mai preferăm să ne luăm rămas bun sec, fără prea mult tam-tam, pentru că e imatur să pupăm, să spunem te iubesc, şi să fim noi înşişi şi nu imaginea pe care am construit-o pentru alţii.

Mă bucur că am cunoscut-o pe Olga şi am putut auzi ceea ce spune, îmi pare rău doar că am întâlnit-o oarecum târziu.

Violet after the rain

Violet blue

Violet white

Violet yellow

Any combination is perfect after a rainy afternoon.

Rentghen

Acolo

Spitalul Republican. Parter. Rece. Semi-întuneric. Iese un medic trecut bine de 50, foarte slab, cu părul ciufulit, ochii galbeni, tenul galben, nebărbierit. Halatul alb are mai degrabă o nuanţă surie, cu câteva găuri pe la buzunare. Nu este mirat de rîndul destul de mare care se formase. De fapt nu era rând, aşa noţiune încă nu există acolo. Ne invită pe toate în vestiar. Vreo 20 de femei. Ne spune să ne dezbrăcăm până la jumătate şi să ne scoatem cerceii. Femei de toate vârstele, formele, culorile. Vestiarul formează o cameră de 2 metri pe 3, cu un cuier lung plasat la mijloc. Fiecare îşi rezervă un cuier şi începe să-şi scoată hainele. Femeile mai tinere îşi ascund sânii, cele trecute de 40 sunt degajate simţindu-se ca la o paradă de care se pregătesc pentru a-şi etala celulita şi sânii mult prea lăsaţi. În vestiar deja se formează un rînd. În celelălalt capăt o uşă duce spre sala de radiologie. O privelişte demnă de lagările de concentrare. În sala de radiologie, foarte largă şi rece, stă la mijloc o capsulă, exact ca o mini navă cosmică, în care intri să ţi se facă Rentghenul. Ieşi din această evadare în timp cu un sentiment confuz şi cu dorinţa de a uita repede totul. Afară maşini luxoase şi glamour.

***

Aici

O clinică mică privată în care nu trebuie să scoţi niciun cent din buzunar. Totul e acoperit de asigurarea medicală publică. Eşti invitat să iei loc în sala de aşteptare, chiar dacă imediat eşti chemat la vestiar. Un vestiar rezervat doar ţie, ţi se dă un halat din ăla în care bagi mâinile şi te legi la spate. Ţi se explică că trebuie să te dezbraci până la jumătate, să-ţi scoţi cerceii şi să-ţi pui halatul. Nici n-ai reuşit să te pregăteşti că eşti chemată şi condusă spre sala de radiografie de un tânăr binefăcut, de culoare ciocălăţie, cu un accent pronunţat haitian. Te întreabă dacă nu cumva eşti însărcinată şi chiar dacă îl rogi de fiecare dată să vorbească mai lent şi să repete instrucţiunile, îţi răspunde cu multă răbdare şi bunăvoinţă. Te pune în zeci de poziţii pentru a-ţi face rentghenul. Spre sfârşit, te conduce spre vestiar şi te roagă să aştepţi. În două minute te anunţă că poţi pleca, rezultatele vor merge direct la medicul de familie. Ieşi confuză şi nedumerită că totul a fost atât de rapid şi civilizat. Afară nici glamour şi nici lux.

***

Şi mă întreb… scrisesem mai multe întrebări, însă îmi dau seama că sunt inutile. Vă las pe voi să le puneţi…

Amintiri cu iz de whisky

Ziua de luni este cea mai grea zi din săptămână, e lucru dovedit deja. După un weekend relaxant, cu multe ore de somn, să revii la regimul normal cu trezitul la ora 6 este chinuitor. Ziua de luni a fost una memorabilă pentru Montreal. O zi în care unul dintre cele mai verzi oraşe nord-americane a ajuns să se alinieze oraselor Shangai şi Pechin după gradul de poluare al aerului. Fumul celor câtorva mii de hectare de păduri care încă mai ard undeva în nordul Quebecului, a ajuns şi peste Montreal. Cerul era acoperit de un strat gros de fum, norii fiind invizibili.

Astăzi am vrut să scriu despre maşini, şoferi, camioniste, însă o întâmplare de ieri seara mi-a spulberat inspiraţia pentru a-mi readuce în memorie amintiri uitate, amintiri dureroase, amintiri dureros de frumoase.

Ajunsă la staţie să iau autobusul spre casă, seara târziu, când toţi vin foarte obosiţi de la activităţile lor, pe jumătate adormiţi, storşi de ultima picătură de energie, îmi făcusem loc printre primele în rînduleţul care deja se formase. La urcare toate scaunele cu un singur loc erau deja ocupate, preferinţa mea fiind anume aceste locuri pentru a evita însoţitori ciudaţi. Aşă că m-am văzut nevoită să ocup un loc pe unul din puţinele scaune duble rămase libere. Imediat, un individ de la care mirosea a băutură îşi făcuse loc lângă mine. S-a crăcănat, aşa că să-şi aşeze bine toate organele, şi-a scos mobilul şi a sunat pe cineva. Locuri libere de aşezat nu mai erau, dar nici de stat în picioare nu eram în stare, cu ruksacul ticsit de cărţi, mi-am zis că rabd eu, sperând să coboare la una din următoarele staţii. Am deschis larg geamul şi mi-am băgat nasul să respir aer. Spre noapte, aerul era deja respirabil.

În general nu suport când oamenii vorbesc tare la telefon în transport public. Darămite oamenii care mai sunt şi ciupiţi. Iar tipul de lîngă mine era ciupit de-a binelea, repeta fiecare frază de cel puţin trei ori.

–   Chu fatigué, chu fatigué, chu fatigué, chu très fatigué, iar tipa care-l asculta probabil nici ea nu era tare fericită să-i asculte smiorcăielile. J’ai chaud, j’ai chaud, j’ai chaud, continua să bolborosească în franceza lui queboasă greu intelegibilă.

Tocmai trecusem pe lângă un liliac care emana un miros plăcut. „De ce oare s-a aşezat tocmai lîngă mine? Mai erau locuri, dar a ales să stea aici, să-mi spulbere liniştea tocmai mie?” În acel moment cred că am simţit cel mai mult dezavantajele incapacităţii mele de a mă exprima liber în franceză. Îmi ardea limba să-l trimit spumos pre limba mea, să mă eliberez de nervii acumulaţi în acele câteva minute. Aşa aş fi procedat acolo, în Moldova mea, acum puţin timp în urmă. Azi însă, încerc să caut explicaţii pentru toate experienţele trăite, şi-acest incident nu este de loc întâmplător. Acest incident mă catapultase într-o situaţie oarecum asemănătoare, când alcoolul, lacrimile şi mucii vărsaţi în ultima seară de studenţie europeană, mă făceau să mă simt cel mai nefericit om de pe pământ.

–         Chu seul, chu seul, chu seul, bolborosea în receptor cu o voce tristă.

Mă apucase o melancolie dis-de-dimineaţă. Cu toate că ar fi trebuit să fiu fericită, era ziua mult aşteptată de toţi colegii, ziua înmînării diplomelor de master, eu eram cea mai tristă, pentru că realizam că visul se termina şi că va trebui să mă întorc la viaţa reală, de job, de birou plicticos, cu şefă bătrână şi sâcâitoare, cu drumuri stricate, şoferi handicapaţi, şi cu o groază de responsabilităţi. Acolo, eram o tânără fiară, mă lăsam pierdută în străduţele înguste ale celui mai frumos oraş european, îmi serveam cafeaua la terase privind lung turiştii veseli, admirând clădirile foarte vechi cu vitrine de un şarm fenomenal. O groază de prietenii legate pe viaţă, o mulţime de oameni interesanţi, intelegenţi, frumoşi, veseli. Profesori cu care puteam să dezbat ore în şir subiecte picante din domeniul economiei. Călătorii lungi de weekend pe lacuri şi rîuri, prin păduri şi parcuri, pe mal de litoral. L-I-B-E-R-T-A-T-E! Era ziua în care această libertate se apropia de final şi ca un copil mic vroiam să dau din picioare şi să cer autoritar să continuie acest joc căci nu mă săturasem, nu savurasem îndeajuns toate clipele, nu fusesem în toate cluburile, nu reuşisem să ne spunem încă toate secretele în lungile nopţi de aminitiri şi de poveţe cu frumoşii mei prieteni de toate naţiile. Era ziua în care cel mai mult am conştientizat de cît noroc am avut parte să fi trecut prin acea experienţă de neuitat. Şi ca în toate poveştile frumoase, totul avea un sfârşit.

–         Chu chaud, chu chaud, chu chaud, murmura în continuare vecinul meu de scaun, de data aceasta începînd să-şi scoată gălăgios vesta.

Treceam pe lîngă o pădurice, mirosul copacilor şi de iarbă proaspăt tăiată îmi intrase în nări şi mă trezii la realitatea mea nouă canadiană. Mai aveam cel puţin jumătate de drum până acasă, iar vecinul meu încă îşi continua monologul. Se eliberase un scaun, mi-am făcut loc şi am ieşit din acel mini coşmar cu iz de alcool împuţit.

Acele amintiri încă foarte proaspete, am încercat să le inhib, pentru că mai erau dureroase. Despărţirea de oameni pe care nu ştii când o să-i mai întâlneşti, de oameni care şi-au făcut un loc important în viaţa ta, nu este uşoară. Şi-am preferat să le ascund adânc într-un sertar ferit de memoria activă. Acum realizez că mesajul primit aseară a fost să nu uit şi să preţuiesc şi mai mult fiecare clipă trăită în armonie, bucurie şi feierie cu oamenii care mă-nconjoară. Pentru că oamenii pot fi adevărate comori care aşteaptă să fie descoperite.

O scurtă plimbare

Azi m-am plimbat pe străzile Chişinăului. L-am văzut doar de sus. Pîn-o veni şi prin părţile alea să ne fotografieze străzile „verzi”, mai este mult. De la o poşta am văzut strada unde se află căsuţa mea, unde mă plimbam serile, drumul casă-servici. Totul se vede ca într-o palmă, totul îmi este atât de cunoscut. Cred că Comuniştii au plătit googlemaps să deseneze oraşul într-atât de verde, însă n-au avut suficienţi bani să le dea pentru ca să pună şi-un verde aprins în vopsea. Astfel, s-a primit unul pal, ars parcă de soare… Moldova mă doare…

Cum să supravieţuieşti în timpul unui networking?

Networking-ul este un fenomen tot mai des întâlnit în ultimul timp. Când viaţa de zi cu zi este limitată doar la cei câţiva colegi de birou şi feţele necunoscute întâlnite în drum spre şi de la servici, fiecare caută să găsească alte metode de a cunoaşte oameni interesanţi, a lega prietenii sau relaţii profesionale. Networking-ul este practicat pe reţele sociale, în timpul conferinţelor, şi trainingurilor, dar şi în cadrul unor evenimente special organizate în acest sens. Este un instrument foarte util şi mult căutat şi folosit cu succes pentru propria promovarea. Multe oferte de angajare apar doar în timpul unor astfel de activităţi.

Chiar dacă urăşti evenimentele sociale, networking-ul poate fi destul de interesant, pentru că oamenii prin firea lor sunt deosebiţi, şi nu mai puţin neobişnuit poţi fi chiar tu.

Pentru un eveniment de acest fel îţi alegi o ţinută confortabilă, preferabil cu buzunare, din care uşor să poţi scoate propriile cărţi de vizită, iar în alt buzunar la fel de uşor să le bagi pe cele primite de la persoanele cu care tocmai ai făcut cunoştinţă.

Îţi faci apariţia în local înarmat cu cărţi de vizită, zâmbet şi o atitudine plăcută, şi cu eticheta pe care e scris numele tău ataşată la piept în partea stângă; dacă eticheta este agăţată de o sfoară, să ai grijă să nu atârne în zona buricului, ci la nivelul pieptului, astfel încât oamenii cu care vorbeşti să nu fie nevoiţi să se aplece să-ţi citească numele.

Cea mai strategică poziţionare ar fi lângă masa unde se servesc băuturi pentru că-i uşor să spargi gheaţa cu cineva care stă în rând pentru un pahar cu vin sau apă. «Imi place cînd servesc crevete la asemenea evenimente», sau «Au organizat bine evenimentul. Ce te aduce aici?» Majoritatea invitaţilor sunt la fel de nervoşi ca şi tine, aşa că atunci când cineva sparge gheaţa, nu face decât să destingă atmosfera şi să implice oamenii să discute.

Ţine paharul în mâna stângă astfel încât mâna dreaptă să nu fie rece sau lipiciosă atunci când dai mâna cu cineva sau când faci schimb de cărţi de vizită. Serveşte din bucate care pot fi consumate imediat sau planifică unde vei arunca oasele de la aripioare sau sâmburii de la măslini.

Alipeşte-te unui grup de 3 sau mai multe persoane. Dacă optezi să te apropii de o persoană singură să ştii că ţi-ai făcut un prieten pe viaţă, întrucât nimănui nu-i place să stea singur. Fii gata să arunci o frază sau o întrebare ce va sparge gheaţa lejer. Dacă ai optat totuşi să te alături unui grup de 3 persoane, apropie-te încet şi stai la marginea cercului să observi dacă eşti binevenit sau nu. Nu vorbi pînă nu eşti invitat să te prezinţi.

Limitează “vizitele” la 5-7 minute astfel încât să poţi cunoaşte cît mai multă lume. Canadienii au adoptat metoda Japonezilor în ceea ce priveşte schimbul de cărţi de vizite. Primeşte cartea de vizită cu ambele mâni, citeşte atent cartea, apoi faci un mic comentariu despre informaţia citită. Când oferi cartea ta de vizită, o transmiţi cu una sau ambele mâni, în aşa mod încât cartea să fie cu textul spre persoana care-o primeşte.

Prezentarea cât mai profesionistă şi cu maniere de etichetă în ale networking-ului demonstrează capacităţile tale sociale şi de business în cea mai bună lumină. Arată un interes deosebit faţă de alţii, păstrează contactul vizual, zâmbeşte şi bucură-te. Pleacă atunci când spui că pleci şi mulţumeşte organizatorilor la ieşire. Şi cel mai important, ai grijă să respecţi toate promisiunile făcute în acea seara.

Networking plăcut!

Articol realizat de Colleen Clarke.

Tradaptare de Carpediem.

The Wealthy Barber – sau cum să te descurci bine din punct de vedere financiar

Un moldovean în Moldova analfabet din punct de vedere financiar supravieţuieşte uşor cu sfaturile despre managementul banilor, care nu-i prea vede, primite de la părinţi şi naşi. Dar un moldovean în Canada analfabet în materie de finanţe, într-un sistem financiar-bancar totalmente străin lui, se poate îneaca uşor în milioanele de oferte despre cum să investească, cum să facă economii şi cum să-şi asigure bunurile. Pentru început, când abia ajungi pe acest tărâm unde din orice poţi face bani, şi totuşi abia reuşeşti să supravieţuieşti de la o lună la alta, nu-ţi pui aşa probleme existenţiale, în scurt timp însă, fiind asaltat de atâta publicitate stradală, telemarketing, precum şi comunicând cu colegii, observi că este imperativ să începi să însuşeşti cum se „mănâncă” banii în acest sistem.

Despre finanţe aici nu se învaţă doar la şcoală, la fel ca şi despre literatură de altfel (dar despre asta într-un alt post), ci sunt o sumedenie de emisiuni televizate şi radio, de divertisment de sigur, care te ajută să găseşti răspunsuri la mai multe întrebări. În una din aceste emisiuni am aflat despre cartea lui David Chilton în care povesteşte în termeni financiari dar simpli, pe înţelesul oricărui muritor de rând, cum un frizer a ajuns bogat. The Wealthy Barber a fost publicată în 1989 şi încă mai apare în lista cărţilor cel mai bine vândute pe continentul american. În carte poţi afla în cele mai mici detalii despre cum să economiseşti, cum să investeşti banii pe termen lung, cum să-ţi faci un testament, cum să-ţi asiguri viaţa, casa, etc., despre diverse tipuri de investiţii posibile, care sunt avantajele şi dezavantajele. Citind cartea nu vei fi plictisit, ci împreună cu personajele vei parcurge câteva lecţii de bază teoretice, cu aspecte practice, cu conversaţii şi dezbateri şi nu în ultimul rând cu mult umor. Pentru noi veniţi este destul de utilă pentru că nimeni nu te va învăţa atât de amănunţit despre atâtea lucruri nouă străine.

Aşadar, te invit să găseşti cartea (eu am stat în rând vreo 3 săptămâni după ea), şi îţi doresc să devii la fel de bogat ca şi Roy, vestitul Wealthy Barber.