Metro-sistem-cul-de-sac

De ninge sau plouă, de-i soare sau vânt, el stă tot acolo. Culcat, sau aşezat la peretele blocului din care suflă aer cald. Condiţionerele ce suflă aerul cald spre stradă sunt o mare salvare pentru mulţi oameni fără adăpost. Dimineaţa el întâmpină lucrătorii care se grăbesc spre birourile calde din clădirea la care stă de strajă zi şi noapte. Cu ochelari rotunzi de soare pe nas, o căciulă pe cap, o scurtă cam veche, şi un sac de dormit peste el, stă aşezat pe un clit de cartoane zi şi noapte. Acesta este locul lui, casa lui. Uneori, în timpul zilei merge la Dolarama să-şi ia ceva de mâncat. Vine la casa lui, masa lui, care-i formată din cartoane şi ia prânzul. Conserve de $1 de la Dolarama. Seara îi petrece pe lucrătorii clădirii lângă care şi-a făcut adăpost. Fiecare trecător este privit îndelung şi examinat. Apoi, se înveleşte bine cu sacul de dormit şi visează. Oare la ce visează?

****

Dimineţile staţiile de metro şi trenurile sunt aglomerate. Toţi se grăbesc la servici, la o întâlnire de afaceri, la un interviu de angajare. Timpul costă bani şi fiecare e conştient de asta. Un incident pe o linie de metro într-o oră de vârf  este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla într-o dimineaţă importantă.

Berri-UQAM este staţia cea mai mare, unde se intersectează trei linii de metro, staţia de unde poţi ajunge în orice colţ al oraşului, cu condiţia ca toate liniile să funcţioneze.

În acea dimineaţă, în ora cea mai de vârf, era la staţie, în aşteptarea trenului spre Angrignon. Trenul urma să sosească în două minute. Avea suficient timp să dea înapoi, să se întoarcă la casa lui, la iubită, să înceapă totul de la început. Avea timp îndeajuns să treacă prin minte toată viaţa care-a trăit-o până în acel moment, o viaţa fără rost, o viaţa tristă, de rutină, fără vlagă, fără prieteni adevăraţi, fără scop – o viaţa goală. Din depărtare se aude trenul. S-a apropiat mai mult decât permite linia galbenă, era la marginea peronului. Fără gânduri, fără regrete, s-a aruncat în gol.

***

În acea dimineaţă, casa lui, de lângă acel spital, de unde suflă aer cald, era goală. Au rămas doar cartoanele şi o pereche de papuci. În acea dimineaţă, totul era diferit şi la fel. Oamenii în continuare îşi grăbeau pasul, se indignau că linia verde a fost paralizată mai bine de două ore. În acea dimineaţă soarele strălucea mai mult ca deobicei, vântul sufla mai aspru. Nimeni din veşnicii trecători nu observase că casa de cartoane nu mai este locuită.

La fête des Neiges de Montréal

Canadienii nu intră în depresie de la atâta zăpadă, și de la o iarnă așa de lungă. Ei se bucură de fiecare zi cu soare și de fiecare fulg de nea. La sfârșit de ianuarie toți ca unul au fost invitați în parcul Jean-Drapeau, aici, peste râu, pentru a sărbători fulgii de nea.

Ca niște copii, ne-am lăsat și noi invitați, ba mai mult, ne-am bucurat împreună cu sutele de copii de tot ce am văzut pe insulă, ne-am minunat de ce nu mai văzusem (de exemplu sirop de arțar fierbine în zăpadă), concerte, spectacole, feerie, muzică, acrobație. La anul îmi iau patinele și repetăm experiența.

Așa am fost întîmpinați la ieșirea din metro.

Apoi, am fost invitați să sculptăm și noi. Astea nu-s capodoperile noastre, am înțeles că copiii sunt mult mai creativi.

După un rând ca la Disney, poți ajunge pe această pistă imensă pentru săniuș. Eu mi-am luat porția de săniuș pe iarna asta. Dar tu?

Acrobații cu campioni mondiali.

Canada m-a ajutat să îmi placă zăpada, să mă bucur când ninge, și să privesc îndelung serile, cum se așează stratul de zăpadă tot mai des și mai des. Aici, zăpada nu este un pericol, ci un motiv de bucurie.