Orașul ce nu se grăbește

–         Bonjour et Bienvenue au bord! mă întâmpină șoferul meu favorit, cu o voce și o intonație de comentator de fotbal. Tot drumul am avut plăcerea să-l ascult, și să privesc fețele, care nedumerite, care zâmbitoare, la auzul acestui «Welcome» din tot sufletul.

Honore Beaugrand

Ajunși la stația de Metro, fiecărui pasager i se repetă : Merci, Bonjour and have a nice day! Un început de zi mai frumos nici nu se poate.

Radisson

Garshock sau ceaunel. Așa se numește noua mea frizură. Aseară după servici, am intrat în prima frizerie pe care am zărit-o pe St. Catherine, un fel de Ștefan cel Mare al nostru. Frizerița era ocupată și m-a rugat să aștept. Avea părul aranjat bine, și clienta de pe scaun la fel avea o coafură interesantă. Localul simpatic, fără pretenții, bine întreținut. Am decis să mă las pe mâinile ei.

Langelier

Cât timp mă tundea, o prietenă de-a ei, venită cu câinile, tocmai încheia o afacere la telefon. Prietena, italiancă, trecută de 60, avea nevoie de o persoană să o filmeze cum înoată în bazin timp de o ora și jumătate. Mi-am ciulit urechele cât am putut să aflu pentru ce are nevoie de acest filmuleț, însă așa și nu am aflat.

Cadillac

Garshockul de pe capul meu a ieșit bine după părerea italiencii și a frizeriței, care se pare că era braziliancă. Mi l-am luat, achitat tunsoarea, doar 20$, și pornit spre casă să-i fac o surpriză lui Iubi. A zis că-i place. Ce altceva putea să spună?

Assomption

Azi nu mi-am pus căștile la urechi. Am lăsat să-mi cânte melodia cu care mă trezisesem de dimineață:

Codrii mei frumoși
Prietenii mei dragi
Mmmmmmmmm
Mmmmmmmmmm
O iarbă verde
Un murmur dulce
Mmmmmmm
Mmmmmmmm

Iubi m-a rugat să nu mai cânt căci și lui îi este dor de Codri.

Viau

Timpul este ploios. Și îmi place. Urăsc doar perioada dinaintea ploiii când nu pot respira din cauza presiunii scăzute și a umedității excesiv de mari. Ieri seara trecuse un șuvoi frumos. Ne-am împins unul pe altul să ieșim să respiram o gură de ozon. Însă nu am ajuns departe și începu un alt șuvoi, exact cât să ne ude bine.

Pie-IX

Ne-am ascuns într-un Couche Tard, am căutat înghețată. Am găsit-o. Ploaia încetinise un pic. În drum spre casă, am mai descoperit un părculeț din apropiere, ascuns de copaci. Ne-am dat pe scrânciob. Pe înserate. Ploia se terminase. Nisipul de sub scrânciob era umed. Îmi aminti de mare.

Joliette

Ieri a venit Regina. S-a oprit în Halifax, după care va face o excursie prin Canada. În Quebec sigur că nu vine. Păcat. Nu întotdeauna vezi o regină, și înca nu orice regină. În schimb, ziarul de dimineață a descris în detalii cât costă vizita ei. Doar 1,1 mln $, plătiți de contribuabili.

Prefontaine

Duminică am ieșit în oraș, cu amicii noștri cu care nu ne văzurăm de ceva timp. Am stat la un concert, la altul, la al treilea. Eh! Prea multă cultură, adică evenimente culturale, prea mult de toate aici și prea puțin acolo.

Frontenac

Încă nu mă opresc să fac paralele. Încă mă simt ca într-o vacanță lungă, într-o țară străină știind că în curând mă voi reîntoarce. Orașul îmi este deja bine cunoscut. Dar am o senzație că în curând mă voi desprinde de el. Oare încotro?

Papineau

Am zic că ne-am luat în sfârșit canapea? Acum suntem așezați cu toate „actele” în regulă. În sfârșit am avut plăcerea să petrec un weekend în fața tv-ului, urlând goooool. Nice. Canapeaua ne-a dat mare bătaie de cap. Când ai prea multe opțiuni e mult mai greu să iei o decizie. Până la urmă am mers pe calea cea mai simplă, și cea mai ieftină – Ikea.

Beaudry

Vineri seara am fost la deschiderea festivalului de jazz. Apoi am mers la un concert cu bilet. Gil Scott. O figură legendară americană. Poet, cântăreț, artist, și activist. Dacă la Cocorosie sala era plină de adolescenți lgbt, aici erau oameni trecuți bine de 30. Muzică inteligentă.

Berri-UQAM

Mi-a plăcut sala, ca o corabie. Într-un capăt scena, în mijloc oameni în picioare, în celălalt capăt barul, iar lateral, două etaje cu balcon. Ne gasirăm un loc de șezut și am savurat din plin performance-ul. A ieșit simplu, fără tam-tam. Așa oameni nu au nevoie de prezentări și nici de podtantzovcă.

Saint-Laurent

Fără a-l asculta, ai crede că-i un vagabond. Cu un costum vechi, prea larg pentru el. Cu părul mare, nepieptănat, neberbierit, cu o șapca pe ochi. La primele fraze, publicul se exaltă. El spune lucrurilor pe nume și ia atitudine la orice se întâmplă în lume. În acea seară ne-a invitat To Be Peace, pentru că, zice el, pacea începe cu fiecare din noi.

Place-des-Arts

La concertul cu Cocorosie, la care fusesem la începutul lunii, am primit o altă doză de adrenalină. La fel, fete simple, fără aere de vedete, dar super talentate, sensibile, așa cum îmi place mie. Concertul a fost fenomenal. Mai puțin anturajul. Iubi zice că mi-e frică de ele, de lezbiene, care umpluseră sala. Vreo două cupluri de lânga noi, tot se pupau, se cuprindeau, se dădeau la mine. A fost tare ciudat!

McGill

Aici nu prea se face mare publicitate despre evenimentele culturale. Foarte ușor poți scăpa un artist care vine în Montreal, și despre care pur și simplu nu ai știut. Pentru că sunt sute! Doar festivalul de jazz, ce durează vreo două saptămâni, are peste 800 de concerte. Iar pe lângă acesta, mai sunt altele, plus alte concerte, alte spectacole, piese de teatru, opere, film. La anul cred că ne luăm concediu în această perioadă să reușim la toate.

Peel

Acest post a fost scris undeva la sfârșit de iunie. De atunci, multe cafele s-au răcit, în timpul scrierii altor povești.

Guy-Concordia

Ca de obicei mă așteaptă câteva deadlineuri puse de mine. Căci șefii îmi tot repetă că there is no rush, take your time, etc. Eu, care sunt obișnuită cu deadline-ri pe ieri.

Atwater

Montreal e orașul unde oamenii nu se grăbesc și își savurează viața. De acest lucru mă conving în fiece zi. Chiar dacă au case de carton, și lucruri made in China, lor li-i pofig. Ei se bucură de viață și o trăiesc din plin. Lucru cu care încet, încet, ne obișnuim și noi.

Anunțuri

O scurtă plimbare

Azi m-am plimbat pe străzile Chişinăului. L-am văzut doar de sus. Pîn-o veni şi prin părţile alea să ne fotografieze străzile „verzi”, mai este mult. De la o poşta am văzut strada unde se află căsuţa mea, unde mă plimbam serile, drumul casă-servici. Totul se vede ca într-o palmă, totul îmi este atât de cunoscut. Cred că Comuniştii au plătit googlemaps să deseneze oraşul într-atât de verde, însă n-au avut suficienţi bani să le dea pentru ca să pună şi-un verde aprins în vopsea. Astfel, s-a primit unul pal, ars parcă de soare… Moldova mă doare…

Soarele meu

Cu miros de cafea proaspăt fiartă la ibric, cu mult soare, şi plină de optimism, îmi încep fiecare dimineaţă. Dimineaţa aceasta este mai deosebită, pentru că e ziua mamelor, femeilor, dar în primul rând, este ziua iubitului. El este cel care îmi apără lumina feţei alungând toţi norii supărărilor ce încearcă să-mi umbrească chipul în momentele grele. El este cel care mă răsfaţă dimineţile, care este tăcut zilele, şi care mă urmează ca un adevărat prieten, amant, soţ, tată şi frate, în toate aventurile mele nebunatice. Azi îi doresc mulţi ani înainte plini de dimineţi cu răsărit de soare, iar atunci când soarele va întârzia să apară, să ştie că este ascuns undeva după nori, şi ploia îi va goni, şi soarele iar va răsări. La mulţi ani, iubite!

Metro-sistem-cul-de-sac

De ninge sau plouă, de-i soare sau vânt, el stă tot acolo. Culcat, sau aşezat la peretele blocului din care suflă aer cald. Condiţionerele ce suflă aerul cald spre stradă sunt o mare salvare pentru mulţi oameni fără adăpost. Dimineaţa el întâmpină lucrătorii care se grăbesc spre birourile calde din clădirea la care stă de strajă zi şi noapte. Cu ochelari rotunzi de soare pe nas, o căciulă pe cap, o scurtă cam veche, şi un sac de dormit peste el, stă aşezat pe un clit de cartoane zi şi noapte. Acesta este locul lui, casa lui. Uneori, în timpul zilei merge la Dolarama să-şi ia ceva de mâncat. Vine la casa lui, masa lui, care-i formată din cartoane şi ia prânzul. Conserve de $1 de la Dolarama. Seara îi petrece pe lucrătorii clădirii lângă care şi-a făcut adăpost. Fiecare trecător este privit îndelung şi examinat. Apoi, se înveleşte bine cu sacul de dormit şi visează. Oare la ce visează?

****

Dimineţile staţiile de metro şi trenurile sunt aglomerate. Toţi se grăbesc la servici, la o întâlnire de afaceri, la un interviu de angajare. Timpul costă bani şi fiecare e conştient de asta. Un incident pe o linie de metro într-o oră de vârf  este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla într-o dimineaţă importantă.

Berri-UQAM este staţia cea mai mare, unde se intersectează trei linii de metro, staţia de unde poţi ajunge în orice colţ al oraşului, cu condiţia ca toate liniile să funcţioneze.

În acea dimineaţă, în ora cea mai de vârf, era la staţie, în aşteptarea trenului spre Angrignon. Trenul urma să sosească în două minute. Avea suficient timp să dea înapoi, să se întoarcă la casa lui, la iubită, să înceapă totul de la început. Avea timp îndeajuns să treacă prin minte toată viaţa care-a trăit-o până în acel moment, o viaţa fără rost, o viaţa tristă, de rutină, fără vlagă, fără prieteni adevăraţi, fără scop – o viaţa goală. Din depărtare se aude trenul. S-a apropiat mai mult decât permite linia galbenă, era la marginea peronului. Fără gânduri, fără regrete, s-a aruncat în gol.

***

În acea dimineaţă, casa lui, de lângă acel spital, de unde suflă aer cald, era goală. Au rămas doar cartoanele şi o pereche de papuci. În acea dimineaţă, totul era diferit şi la fel. Oamenii în continuare îşi grăbeau pasul, se indignau că linia verde a fost paralizată mai bine de două ore. În acea dimineaţă soarele strălucea mai mult ca deobicei, vântul sufla mai aspru. Nimeni din veşnicii trecători nu observase că casa de cartoane nu mai este locuită.

Primăvăratic

Nimic în viaţă nu este întâmplător. Fiecare experienţă, fiecare om întâlnit, au un rol foarte bine determinat, cel de a te învăţa ceva. Ultimul an am fost foarte atentă la fiecare eveniment, fiecare vorbă primită. Am putut crea conexiuni şi trage concluzii.

Circumstanţele şi întâmplările, care la început mi se păreau coincidenţe, au căpătat înţelesuri, iar mesajele interceptate prin oamenii întâlniţi şi experienţele avute, mă ajută şi acum să trec prin această perioadă plină de necunoscut.

Ziua de lucru se termină destul de devreme, comparativ cu regimul cu care eram obişnuită în viaţa de dinainte. Astfel, serile sunt destul de lungi pentru a mă întâlni cu un prieten, a face cumpăraturi, a merge la bibliotecă, a găti, cina, citi. În afară de cele 7 ore petrecute la birou, îmi mai rămân altele 7 pentru a le petrece pe placul meu. Însăşi acest lucru este un vis împlinit – să stau mai puţin timp închisă între cei patru pereţi ai unui birou. Or, viaţa este prea scurtă pentru a petrece majoritatea timpului cu treburi de servici.

Ieri am ales la întîmplare o stradă, într-o zonă rezidenţială, să mă plimb. Seara abia se lăsa. Ştiind că mugurii nu se lasă mult aşteptaţi, surul nu mai este la fel de sur, mirosul de primăvară pluteşte în aer, gata, gata să explodeze. Aceste senzaţii de început de primăvară sunt atât de puternice şi pline de optimism. Ştiind că ghioceii acuş, acuş, vor înflori, că oraşul se va schimba major la faţă, ai certitudinea că şi viaţa ta urmează să păşească pe un teren mai ferm, mai roditor, mai roz, dacă vreţi. Primăvara îţi dă atâtea speranţe!

În timp ce hoinăream pe stradele aleatorii, cu puţini oameni pe ele, cu rânduri de case în geamul cărora se putea zări viaţă, îmi amintisem de precedenta mea şefă. O doamnă trecută de 40, dintre care ultimii 20 i-a trăit în State. O doamnă cu mulţi draci sârbi în sânge, cu un caracter de fier, cu o personalitate greu de suportat, care ţinea oamenii la distanţă şi de care toţi colegii se fereau ca de râie. În una din deplasările noastre prin ţară îmi povestise despre timpurile când ea eră săracă. Însăşi expresia „when I was poor”, mă oripila. Cum poţi să recunoşti că ai fost sau eşti sireac şi încă să-ţi aduci aminte despre asta cu atâta mîndrie? Îmi povesti că atunci cînd emigrase în State, la începutul anilor 90, ajunsese să hoinărească pe străzi, hămisită de foame, să privească în geamul caselor, să vadă cum oamenii pregătesc cina, şi să înţeleagă că încă nu e dusă de pe fix, să prindă curaj şi să creadă că totul e trecător, că va supravieţui. Ştiam că ceia ce-mi povestea, acum câteva luni în urmă, nu sunt poveşti întâmplătoare.

Diferenţele între Moldova şi Canada sunt foarte simple. În Moldova poţi să te uiţi la case frumoase mult şi bine, aici însă, te uiţi la casele canadiene ştiind că într-o zi nu foarte-ndepărtată, una dintre acestea va fi locuită de tine. Canada îţi dă certitudine, siguranţă în ziua de mâine. Un sentiment cu care nu suntem obişnuiţi, dar care, încet, încet, începi să-l adoptezi, pentru că este un sentiment neobişnuit.

Odiseea Jobbingului

După ce ne-am aşezat frumos, ne-am desfăcut bagajele, sărbătorit sărbătorile, dezmeticit ce şi unde, şi cel mai important, după ce am aşteptat 2 săptămâni instalarea internetului, a început frumoasa odisee a căutatului de lucru. Şi dacă crezi că găsirea unui job e muncă uşoară, te înşeli. Căutatul de lucru este un fel de muncă dar neremunerată. Te trezeşti dimineaţa, îţi serveşti frumos cafeluţa, deschizi calculatorul şi dă-i bătaie, cu mici pauze la prânz şi la o altă cafea. Şi de fapt, această zi de lucru, durează mult mai mult decât obişnuitele 8 ore lucrătoare. Am încercat toate metodele posibile:

  1. website-ri simple cu anunţuri (craiglist, kijiji)
  2. website-ri de recrutare (hunt, jobboom, monster)
  3. website-ul oficial al guvernului (emploiquebec)
  4. website-rile companiilor în care cred că aş vrea şi aş avea şanse să mă angajez.

Pentru fiecare anunţ se trimite un CV şi o scrisoare de motivare adaptată cerinţelor jobului. Spre exemplu, dacă în anunţul de recrutare sunt enumerate următoarele cerinţe: autonomie, discreţie, atenţie la detalii, acurateţe, iar tu scrii că eşti: creativ, dinamic şi numaiştiuce, i-aţi rămas bun de la acest job. Deci, şmecheria este ca în CV şi scrisoarea de motivare să se regăsească în mare parte aceleaşi cuvinte din anunţ, dar nici copy-paste nu faci 😉

Metoda numărul 1 în cazul meu a eşuat. Propunerile care le-am primit în urma aplicării acestei metode au fost de genul:

  • Foarte bun CV. Aici ai şanse de creştere, de venituri de peste 100k, dar va trebui să începi să lucrezi neremunerat primele 6-8 luni. Aşa încep toţi, dacă treci cu succes perioada de testare + învăţare, ai şanse să te angajezi şi să ajungi la venituri cosmice.
  • Ai un CV de professional, este un job de entry level, dar te luăm. Ok, semnăm contractul. Hopa! O clauză prin care mă oblig să rambursez 75% din salariu, în cazul în care plec mai devreme de 3 luni.
  • Compania noastră-i cea mai tare dintre cele mai tari. Şanse de creştere profesională, ajungi manager în scurt timp, cu o garanţie a unui venit de peste 75k. Interviu super sofisticat, ca după prima zi de lucru (ei o numesc al doilea interviu) să-mi dau seama că e direct marketing adevărat doar că în stil canadian.

Metoda numărul 2 n-a mers în nicio direcţie. Doar un apel prin care au văzut că nu cunosc franceza şi mi-au promis că mai revin în cazul în care… blabla.

Metoda numărul 3 e moartă pentru mine, iar din acelaşi motiv că nu cunosc suficient de bine franceza. (După atâtea obstacole întâlnite din cauza necunoşterii limbii oficiale, tot mă întreb, ce naiba caut aici?).

Metoda numărul 4 a dat roade! Mi-am pus CV-ul şi scrisoarea pe unul din site-rile companiilor unde mi-ar place să lucrez, ştiind că mari şanse nu am, totuşi am încercat. În două săptămâni am fost telefonată, un fel de interviu la telefon: de ce vreau să lucrez la ei, de ce cred că sunt potrivită pentru compania lor, sunt de acord să lucrez la banii ăştia, după ce am răspuns încrezută la toate întrebările, m-au invitat la interviu cu HR administrator. Interviul a avut loc peste o săptămână, o experienţă foarte plăcută, în sfârşit am dat peste oameni normali, care nu vor doar să profite de pe seama mea, dar chiar să mă pună pe un post care să mi se potrivească cel mai bine. După interviu am făcut nişte testări la calculator. A urmat al doilea interviu cu managerul departamentului, şi al treilea interviu cu un alt manager. În total, procesul a durat 5 săptămâni, iar de 4 zile, sunt în biroul meu, din geamul căruia se vede un părculeţ drăguţ, cu un job full-time şi care corespunde experienţei mele dar şi a aşteptărilor salariale, cu oameni normali, anglofoni, care sunt destul de friendly. Încă mă mai pişc dimineţile să văd dacă visez sau dacă chiar trebuie să mă trezesc ca să merg la servici!

Primul job

Am promis să scriu despre așa zisul primul job. Pentru mine, acest job este unul temporar, care aduce ceva bănuți în casă și care permite să ai timp pentru căutare de job adevărat.

După ce timp de o lună am trimis în disperare zeci de CV-ri, mi-am făcut profil pe n pagini de angajare, am fost la vreo 7 interviuri, și cel mai important, după ce am realizat că banii se duc mult mai repede decât era planificat, intram încet în disperare, care din când în când se transforma în iritare, frustrare, și tot felul de emoții covârșitoare. Tot entuziasmul din prima luna s-a evaporat, a rămas doar semnul de întrebare, când vor intra în casă primii bani, voi avea cu ce plăti chiria la sfârșitul lunii, etc.?

Și ca în toate poveștile, apare îngerul păzitor care îți spune, Cum, nu ți-am spus de jobul ăsta? Sună la acest număr și mergi să te angajezi, e simplu și sigur.

Este acel job, de numărat chiroane, unde e imperativ să cunoști franceza. Așa m-a speriat angajatorul la telefon. Am insistat însă, am vorbit chiar și în franceză încercând să demonstrez că eu înțeleg și chiar știu să spun cîteva fraze generale. Am fost la interviu, am trecut testul de matematică simplă și am primit prima comandă.

Inventariere, număr și renumăr marfa din diverse magazine, o introduc în baza de date, o notez pe BEVE-ul de inventariere, admir colecțiile noi și vechi ale celor mai scumpe magazine din oraș, cunosc toata marfa de la Sport Expert (am lucart mai mult de 15 ore acolo), de la Château, Bedo, Gap, Boss, etc. Deci, nu număr chiroane, ci haine, încălțăminte, șireturi, și tot felul de prostii pe care nu le-am mai văzut în viața mea, de exemplu protectoare ale organelor sensibile, chiloți, cravate, butoniere, ochelari de la 39$ la 999$, și tot așa mai departe. Iar seara, înainte de culcare, văd doar coduri de bare 🙂

Este job pentru studenți, imigranți, dar și persoane care vor să câștige un ban în plus. Am văzut și quebecoși mai în vârstă, care de sigur n-au uitat să-mi aducă aminte că aici limba oficială e franceza, și i-au făcut observație managerului care îmi vorbea în engleză.

Săptămâna aceasta urmează să primesc primul cec, motiv de sărbătoare!

Important e că acest job mi-a oferit posibilitatea să văd o altă față a Canadei, care este atât de diferită de Moldova, unde totul se bazează pe profesionalism, atitudine și motivație. Dacă insiști, dorești și ești motivat, atunci poți reuși!