Curiozităţi canadiene

Îmi place curăţenia din Montreal, urăsc însă să fiu trezită de maşinile foarte gălăgioase dimineţile, care se ostinesc să aspire praful de pe drumuri până a păşi eu pe ele.

Îmi place aerul foarte curat al oraşului, însă nu suport căldura şi umiditatea din ultimele zile. De ce toată lumea îmi vorbea despre frigul din Canada (pe care nici nu l-am simţit), însă nimeni nu mi-a pomenit despre verile fierbinţi şi umede?

Privesc ciudat oamenii care îşi iau cina în Metrou, însă urăsc când cineva îşi deschide sticla de Sprite în tren şi stropeşte totul împrejur cu apa dulciu-verzuie.

Mă păleşte un dor să văd câini vagabonzi, copii care cerşesc, oameni care ţipă plini de furie. Liniştea şi calmul e dăunător unui creier mioritic.

Mă enervează vânzătoarea care îmi ia produsul returnat cu un zâmbet larg pe buze, îmi returnează banii şi încă mulţumesc îmi spune.

Mă umplu de furie când încerc să traversez o stradă pe bicicletă şi toate maşinile se opresc pentru a-mi ceda trecerea, iar alţi şoferi nesimţiţi îşi scot chiar capul pe geam şi mă îndeamnă foarte amabil să trec atunci cînd sunt nesigură.

Mă supără şoferul autobusului care-n fiecare dimineaţă îmi zîmbeşte şi-mi dă bineţe, iar la ieşire îmi urează o zi bună.

Eh, de atâtea supărări, nici nu mă trage să scriu pe blog. Prea tristă şi neinteresantă e viaţa aici. Nici măcar n-ai motiv să te superi, să trânteşti, să ţipi, să fii nesimţit. Ce ţară e asta?

Metro-sistem-cul-de-sac

De ninge sau plouă, de-i soare sau vânt, el stă tot acolo. Culcat, sau aşezat la peretele blocului din care suflă aer cald. Condiţionerele ce suflă aerul cald spre stradă sunt o mare salvare pentru mulţi oameni fără adăpost. Dimineaţa el întâmpină lucrătorii care se grăbesc spre birourile calde din clădirea la care stă de strajă zi şi noapte. Cu ochelari rotunzi de soare pe nas, o căciulă pe cap, o scurtă cam veche, şi un sac de dormit peste el, stă aşezat pe un clit de cartoane zi şi noapte. Acesta este locul lui, casa lui. Uneori, în timpul zilei merge la Dolarama să-şi ia ceva de mâncat. Vine la casa lui, masa lui, care-i formată din cartoane şi ia prânzul. Conserve de $1 de la Dolarama. Seara îi petrece pe lucrătorii clădirii lângă care şi-a făcut adăpost. Fiecare trecător este privit îndelung şi examinat. Apoi, se înveleşte bine cu sacul de dormit şi visează. Oare la ce visează?

****

Dimineţile staţiile de metro şi trenurile sunt aglomerate. Toţi se grăbesc la servici, la o întâlnire de afaceri, la un interviu de angajare. Timpul costă bani şi fiecare e conştient de asta. Un incident pe o linie de metro într-o oră de vârf  este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla într-o dimineaţă importantă.

Berri-UQAM este staţia cea mai mare, unde se intersectează trei linii de metro, staţia de unde poţi ajunge în orice colţ al oraşului, cu condiţia ca toate liniile să funcţioneze.

În acea dimineaţă, în ora cea mai de vârf, era la staţie, în aşteptarea trenului spre Angrignon. Trenul urma să sosească în două minute. Avea suficient timp să dea înapoi, să se întoarcă la casa lui, la iubită, să înceapă totul de la început. Avea timp îndeajuns să treacă prin minte toată viaţa care-a trăit-o până în acel moment, o viaţa fără rost, o viaţa tristă, de rutină, fără vlagă, fără prieteni adevăraţi, fără scop – o viaţa goală. Din depărtare se aude trenul. S-a apropiat mai mult decât permite linia galbenă, era la marginea peronului. Fără gânduri, fără regrete, s-a aruncat în gol.

***

În acea dimineaţă, casa lui, de lângă acel spital, de unde suflă aer cald, era goală. Au rămas doar cartoanele şi o pereche de papuci. În acea dimineaţă, totul era diferit şi la fel. Oamenii în continuare îşi grăbeau pasul, se indignau că linia verde a fost paralizată mai bine de două ore. În acea dimineaţă soarele strălucea mai mult ca deobicei, vântul sufla mai aspru. Nimeni din veşnicii trecători nu observase că casa de cartoane nu mai este locuită.