Fără nume

La început de aprilie prevesteam zile îndoliate, referindu-mă la doliul Moldovei. Nici nu bănuiam că timp de o săptămână se vor produce atâtea evenimente încât acest doloiu să nu fie doar al nostru, ci şi al unor popoare oarecum înfrăţite cu noi, popoare bătute de aceeaşi soartă, de a fi cândva sub călcâiul dictaturii sovietice, dar care, au avut propriile cursuri de dezvoltare anterior.

Atunci când o revoltă are loc într-o ţară în care locuiesc nişte buni amici, evenimentele te îngrijorează înzecit. Un bun prieten, Samat, îmi spune că-i este frică să nu genereze revoltele într-un război civil, că nu înţelege de unde s-au luat manifestanţii şi că se vede cu ochiul liber c-au fost plătiţi şi că-s nişte oameni suspicioşi. Samat zice că acum ca niciodată este determinat să părăsească ţara definitiv, pentru că nici aşa zisa opoziţie nu-i inspiră multă încredere şi că nu vede lumină în capătul tunelului. Îl înţeleg perfect pe bunul meu prieten pentru că şi al nostru 7 aprilie a determinat şi mai mulţi moldoveni să plece, să lase totul baltă, să-şi piardă speranţele.

Un alt bun amic, polonez, masterand în Suedia, îmi spune că pentru primele clipe credea că-i o glumă întârziată de 1 aprilie, vestea venită în dimineaţa zile de 10 aprilie. O dată ce va fi marcată cu negru în calendarul poporului polonez. În Polonia situaţia tinerilor este la fel de grea ca şi a celor din întreaga lume. Unui absolvent de facultate îi este greu şi durează până ce-şi găseşte un servici bine plătit; diferenţa este că în Polonia situaţia a devenit una mai mult sau mai puţin promiţătoare. Mai mulţi polonezi au început să se întoarcă în ţară pentru că flacăra speranţei se aprinseseră. Controversatul preşedinte era criticat, dar şi respectat de către popor, pentru că avea atitudine şi principialitate.

Din acest capăt de lume evenimentele de acolo sunt privite altfel, cu alt interes sau mai bine zis dezinteres. Consulatul general al Poloniei era pustiu duminică, iar evenimente din Kyrgystan i-au făcut pe câţiva canadieni să mai descopere o ţară pe harta lumii. Cert este că nouă ne mai pasă şi că trăim în două lumi paralele încă, lumea din Eurasia şi lumea Nord Americană.

Aprilie îndoliat

Nu mai este o noutate şi nici descoperire că suntem un popor mioritic, în veşnică lamentare şi frustrare, dar în acelaşi timp fricoşi să supărăm pe cineva prin atitudine, nu ştim ce este verticalitatea şi principialitatea, ne lăsăm manipulaţi, şi rar când ştim încotro mergem.

Iată de ce atitudinea tinerilor, tineri care au avut şansa să vadă şi peste hotarele acestei mici ţărişoare, tineri cu orizontori mult mai largi, tineri sătui de putregai şi stat pe loc, tineri care au ieşit într-un pas şi cu o singură voce, cu o unică dorinţă, de a trăi mai bine, i-a speriat, dar şi i-a pus pe gânduri pe marii conducătorii ai micii Moldove.

N-au mai fost alte alegeri în Moldova în care tinerii au fost atât de implicaţi, şi-au stat treji până-n zori să afle rezultatele. A fost o noapte lungă, plină de emoţii, de priviri nedumerite şi întrebătoare, de ciudă, ură şi disperare. Iar luni, s-a lăsat o linişte de mormânt. Intrasem cu toţii în doliu. Ne-au fost spulberate toate speranţele pentru un viitor mai luminos. Şi de-am fi fost la fel de mioritici ca şi restul cetăţenilor devotaţi acestui pământ, poate mai stăteam în doliu vreo 3 zile, după care ne puneam din nou pe chefuri şi dezmăţ. Am avut însă păcatul să fim contaminaţi de alte adevăruri, de vest, de jazz, McDonald’s şi Sex on the Beach. Am crezut că putem fi o forţă destul de puternică pentru schimbare. Este oare un păcat sau naivitate să doreşti o schimbare spre bine?

Păcatul nostru a fost să fim destul de naivi să credem că noi NU putem fi folosiţi în cel mai antiuman mod posibil, manipulaţi în interesele lor, iar după „ispravă”, citaţi şi comenataţi până la absurd de toţi „taţii şi mamele noastre”. Taţi şi mame, pentru că cei care se folosesc în continuare de noi, sunt de vârsta părinţilor noştri, şi poate au şi ei copii… Diferenţa între ei şi noi este că ei niciodată nu vor înţelege pentru care idealuri luptăm noi, ei şi le interpretează prin prisma propriilor interese şi manipulează în continuare pentru blestematele de voturi.

Teroarea prin care am trecut în acele zile de aprilie, ne-a ogoit şi „ne-a învăţat” să ne căutăm de ale noastre şi să nu ne mai băgăm nasul unde nu e cazul. Pentru că dezamăgirea după evenimentele din 7-11 aprilie a fost de o mie de ori mare decât decepţia din 5 aprilie. Aripile tinerilor au fost tăiate pentru o generaţie înainte, sufletele lor au fost sfâşiate, tortura i-a pecetluit pentru întreaga viaţă. O realizare mult dorită de toate culorile politicului din păcate.

Aprilie va purta culoarea neagră în calendarul dar şi în sufletul şi memoria noastră.

O ţară de voronini

Încă n-am reuşit să privesc integral emisiunea Lorenei, până ajunge şi prin părţile astea, mai durează, deja ne-am obişnuit. Am citit însă comentariile şi presa cu privire la duelul, dacă-l putem numi aşa, între Cioara şi Lorena.

Oamenii se miră cum de un aşa agramat şi mincinos a putut să ne conducă ţara? Cum de un om care nu poate închega o frază structurată logic, fără nicio carismă, doar uitându-te la el, îţi vine să fugi la baie să vomiţi, un criminal prin mâinile supuşilor lui, etc., etc., a fost ales preşedintele ţării de majoritatea populaţiei şi încă s-a ţinut în tron două mandate la rând? Şi pe mine mă întrebau profesorii de la universitate, şocaţi, cum am ajuns să avem un guvern comunist?

E greu să găseşti răspuns la aceste întrebări, şi mi-e ruşine să dau răspunsuri, pentru că-i atât de evident! Nu în zădar este o vorbă foarte cunoscută care spune că fiecare popor îşi merită conducătorul/soarta. Apoi, dragii mei, vă rog să deschideţi ochii şi să vă uitaţi împrejur să vedeţi cine constituie majoritatea ţării? Cine îi învaţă pe copiii noştri? Cine sunt vecinii, fraţii, colegii noştri? Majoritatea sunt copia lui Voronin, pentru că avem o ţară de 40% de voronini, şi la chip, dar şi la vorbă şi gândire.

Câtă apă va curge pe Prut pân-om avea şi noi schimbările mult dorite, dar atenţie, fără mare osteneală? Nu ştiu. Pentru că probabil ne complacem mai mult să ne plângem de milă şi să tragem cu ochiul spre vestul luminos, decît să punem mâna pe lopată şi să strângem gunoiul din propria ogradă.

Oameni, opriţi-vă!

Oameni care au lucrat “pentru сomunişti” şi au luptat din umbră pentru NE-introducerea istoriei integrate, NE-introducerea limbii ruse ca limbă oficială, şi multe alte NE-uri pe care media niciodată nu le va aborda. Oameni profesionişti, cu verticalitate, impuşi din anumite cauze, în virtutea anumitor circumstanţe, să lucreze în Guvernul comunist. Oameni cu studii obţinute în occident, care se opuneau corupţiei, care împiedicau acte de corupţie. Oameni care nu au nimic cu politicul, însă au avut nenorocul să se intersecteze cu el, cu acest politic atât de scârbos. Aceşti oameni astăzi sunt izolaţi, izgoniţi din funcţii extrem de vitale pentru oamenii simpli, sunt marginalizaţi şi le sunt închise toate uşile. Vina lor a fost că au crezut că indiferent de culoarea politică, ei sunt necesari societăţii prin profesionlismul şi experienţa acumulată. Astăzi, societatea le întoarce spatele şi se face a uita toate câte le-au fost făcute. O societate cu memorie scurtă, manipulată de media aşa zisă – „liberă”, gata să latre la comandă. O societate care nu ştie să gândească obiectiv, dar cel mai important, să-şi formize singură părerea. Aceasta de fapt şi este tragedia poporului nostru.